De o vreme încoace, virtutea supremă predicată pe toate canalele este toleranța, iar păcatul suprem, pentru care deja se dau legi cu amenzi și sancțiuni, este intoleranța.

Este toleranța o valoare în sine? Sau o slăbiciune, pentru că te pune în situaţia de a nu pune capăt răului și de a-l păstra lângă tine sub forme mai mult sau mai puţin benigne. De-a lungul istoriei sale, termenul a fost înţeles atât ca virtute, cât și ca slăbiciune.

Dacă pentru Voltaire, „discordia este marea boală a omenirii, iar toleranţa este singurul remediu pentru ea” sau dacă pentru Helen Keller, „consecinţa supremă a educaţiei este toleranţa”, pentru Dorothy L. Sayers lucrurile se văd radical diferit, afirmând că „ceea ce pe pământ se numește toleranţă, în iad se numește disperare.

Filosof și om politic englez, John Locke a scris în 1689 eseul său celebru „Scrisoare despre toleranţă”, în care afirma: „Toleranţa este caracteristica principală și cea mai importantă a adevăratei biserici.”

Un articol republicat în ediţia electronică a cunoscutei reviste Christianity Today reia o predică a evanghelistului Billy Graham din 1959 intitulată sugestiv: „Păcatul toleranţei”.

Este toleranța un păcat sau o virtute?