Probabil că oamenii care nu au auzit de Fecioara Maria până acum pot fi numărați pe degete de aceea prea multe detalii despre ea nu voi da. O fată liniștită, cuminte, cu principii și ascultătoare de părinți (altfel ajungea prin coclauri și nu mai citeam în Biblie despre ea). O fată prin care într-un chip miraculos s-a născut Fiul lui Dumnezeu, despre taina aceasta nu este momentul de discutat acum. Ziua în care Maria a început să plângă nu a fost nici când a vizitat-o îngerul, nici când i-a crescut burta văzându-se însărcinată, nici când a născut pe Mesia, nici când a murit pe cruce Hristos, nici când a înviat Hristos, nici când a plecat la ceruri Hristos. Ziua în care Maria a început să plângă a fost pe 1 noiembrie 451 d.Hr. O zi regretabilă în care episcopii prezenți la Conciliul de la Calcedon au votat și promulgat doctrina mariolatriei, adică închinarea adusă Mariei, mamei lui Cristos. Nu, nu a fost un plâns de bucurie ci un plâns de durere, un plâns ale cărui lacrimi ar fi putut genera un nou potop pe pământ. Să fi în umilință o unealtă în mâna lui Dumnezeu, să ai onoarea de a naște pe Fiul lui Dumnezeu și apoi să fii venerată de oameni, în locul lui Dumnezeu? Adică oamenii să se închine ție și nu lui Isus? Oamenii să se roage ție, care nu ai nici o putere și să nu se roage lui Dumnezeu care are TOATĂ puterea? Îmi imaginez că de fiecare dată când un om se închină Mariei și se roagă ei, aceasta își pleacă ființa înaintea Domnului și spune: „Iartă-mă Doamne!” însă Dumnezeu care știe adevărul, știe că Maria nu a cerut acest lucru nimănui și știe că atât timp cât a fost pe pământ, Maria nu a împrăștiat cărți cu rugăciuni care să-i poarte numele, ci ea a fost ascultătoare, umilă și credincioasă, rostind chiar niște cuvinte greu de pronunțat pentru o mamă Fiului pe care l-a născut: „Domnul meu”. Ea a fost cea care la prima minune de la nunta din Cana le-a zis slugilor: „Să faceți orice vă va zice (vorbea despre Isus)”. Ea avea credință în El, nu în ea. Este un lucru foarte grav să iei din slava lui Dumnezeu adică Moise a făcut asta și a fost pedepsit rapid, Irod și alții. Ei bine, unii oameni încearcă să fure din slava lui Dumnezeu de bunăvoie dar pe alții îi ajutăm și noi să facă asta. Cât vom trăi pe acest pământ vom purta în noi o parte din caracterul lui Narcis, că vrem, că nu vrem ! Anual ne înțeapă câte un prieten: „Ce mă, ți-au murit lăudătorii!?”. Eul nostru, firea noastră întotdeauna se va bucura când vom fi lăudați, uneori am spune că merităm, dar meritul este tot al lui Dumnezeu de aceea oricând încercăm să furăm din slava lui Dumnezeu, ajungem într-o situație tare neplăcută și nefavorabilă nouă. Până în anul 451 Maria stătea liniștită, cine știe cu ce se ocupa în ceruri dar din anul 451 ea a început să plângă. Mulți oameni stau liniștiți, fac fapte bune, slujesc, cântă, predică și totul este bine și frumos până când apărem noi și îi ridicăm în slăvi, le oferim o deosebită onoare și în loc să-L pe vedem pe Dumnezeu prin ei, îi vedem doar pe ei, ajungem să ne închinăm mai degrabă lor decât lui Dumnezeu și asta pentru că oamenii în general au nevoie de o celebritate în viețile lor, de aceea și pe Isus au vrut să-L facă împărat când au văzut ce minuni face. Este mai ușor să ai o celebritate vizibilă/palpabilă decât una invizibilă/nepalpabilă. Mereu m-am bucurat când am fost lăudat și am și avut așteptări de multe ori ce-i drept dar în același timp am căutat să fiu în gardă pentru că pericolul este foarte mare. Consider că trebuie să fim atenți la felul în care oferim cinste, laude, trebuie să fim responsabili și în acest aspect pentru că, în concluzie, trebuie să ne iubim aproapele și asta înseamnă printre altele că trebuie să-l protejez pe aproapele meu să nu fure din slava lui Dumnezeu. Cu toții avem nevoie de aprecieri, dar să ne ferească Dumnezeu să ajungem să fim idoli pentru oameni. Să iubim deci pe cei care nu mai sunt și pe cei care încă mai sunt în viață protejându-i de ceea ce i s-a întâmplat Fecioarei Maria. Este o diferență între a recunoaște și a aprecia (binele făcut de cineva, viața cuiva sau ceea ce face cineva) și a venera. Singurul care merită să fie venerat, singurul care merită să fie lăudat, onorat este Dumnezeu: Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Nu-l fă pe aproapele tău să plângă și dacă îți schimbi brusc atitudinea după citirea acestor gânduri, s-ar putea să nu îi cadă bine inițial dar în final îți va mulțumi.

Este întrebarea pe care uiți să ți-o mai pui când totul merge bine dar este întrebarea care macină cel mai mult în mintea omului atunci când omul nu mai este ce a fost. Ce mai contează un leu când abia se închide portofelul? Contează în ziua în care ai nevoie de fix un leu să cumperi o pâine. Ce mai contează X când am devenit atât de cunoscut? Contează în ziua în care te vezi singur, părăsit de toți cei care se pare că râdeau cu tine când erați la o shaorma. Ce mai contează dacă fac ceva imoral.. un păcat când nu mă vede nimeni? Contează în ziua în care sub propria-ți privire, consecințele ignorate de pe hârtie prind viață în viața ta. Ce mai contează un sfat primit când totul îmi merge bine? Contează în ziua în care analizându-te vei observa nostalgic că fix ignorarea sfatului te-a dus în locul în care nu ai fi vrut să fi. Ce mai contează ? O întrebare parcă de oameni mari care nu-și are locul în viețile noastre de copii (cică încă există un copil în fiecare dintre noi, indiferent de vârstă). O întrebare enervantă care deranjeză urechea noastră libertină. Era un băiat pe stradă, scria pe buletinul său : „Șimei” și da, nu era român ! Într-o zi trece împăratul David pe lângă el, îngândurat pentru că a plecat pe ușa din spate a împărăției ca să nu dea nas în nas cu fiul său. Șimei era genul de om care nu-și punea întrebarea: „Ce mai contează?” - Ce mai contează dacă-l fac cu ou și cu oțet pe cel care a fost împărat și acum umblă desculț pe ulița mea? Așa că în văzul tuturor acționează iresponsabil, vorbește ca un om fără minte și scapă prin mila împăratului pe moment de moarte doar că după câțiva ani, David îl sfătuiește pe fiul său cu privire la Șimei: „Să-i cobori perii albi însângeraţi în Locuinţa morţilor”. Ce mai contează ce fac acum? Probabil că pe moment nu contează, dar asta nu înseamnă că nu voi conștientiza cu durere într-o zi propria-mi neglijență. S-ar putea să nu-ți pese de prieteni, de sănătate, de familie, de biserică, de suflet, de Dumnezeu și ești liber să o faci, doar că la TV sau TikTok nu te va încuraja nimeni să îți pui această întrebare, pentru că nu le pasă de tine. Mai devreme sau mai târziu fiecare ne vom lovi de ea, pe unii ne va zdrobi efectiv iar pe alții ne va pune în gardă. „Ce mai contează?” - o întrebare pe care mult timp eu am ignorat-o și este posibil ca în anumite domenii încă să o ignor fără a fi conștient de asta însă pe măsură ce am trăit și experimentat diverse situații, am ajuns să nu mai zic: „Ce mai contează?” ci să afirm destul de sigur: „Contează!” - Contează ce fac azi, contează ce fac mâine. Atât timp cât Dumnezeu mai lasă viață în mine, contează! Contează cum trăiesc, cum vorbesc, cum glumesc, cum conduc, cum respect pe cei din jur; contează să fiu împăcat cu El, să iubesc biserica, să iubesc oamenii, să prețuiesc prietenii și familia, să prețuiesc ceea ce sunt și ceea ce am. Tu ce mai aștepți ?

Dumnezeu este bun. Acum câteva mii de ani erau niște băieți care au vrut să facă un fel de Militari Residence, oamenii să locuiască împreună, să aibă toți într-un singur loc toate facilitățile necesare, să facă un zgârie nori numit Babel, deci un fel de Babel Residence. Șeicii cu banii, arhitecții cu design-ul, inginerii cu planurile, toate bune și frumoase doar că Dumnezeu le-a încurcat limbile acolo și nu se mai înțelegeau între ei (Geneza 11). Ne învață istoria că nu ai cum să câștigi în viață dacă te ambiționezi să trăiești taman pe dos poruncile lui Dumnezeu și totuși, văd că Dumnezeu este bun pentru că așa cum le-a încurcat limbile oamenilor atunci, astăzi ar putea tăia internetul instant peste tot pe pământ și nu o face. O fi fost o problemă cu izolarea, cu carantina dar gândește-te ce ar fi viața astăzi fără internet. Nu tu știri false, nu tu manipulare, nu tu poze cu curcubeu, nu tu „black lives matter”... Dumnezeu este bun măcar că oamenii sunt răi, El nu ne mai încurcă „limbile”, ne lasă internetul pentru că deja a predat această lecție în istorie și nu o va mai face din nou ci ne îndreaptă privirea către ceea ce a făcut El deja ca noi să luăm aminte. Dumnezeu este bun. Acum aproximativ 2000 de ani cu o marjă de eroare acceptabilă, un tip cu soția lui au murit pentru că au mințit pe Dumnezeu și pe apostoli deși nu i-a pus nimeni să facă asta dar este o lecție pentru noi! Dumnezeu este bun pentru că dacă ne-ar pedepsi pe toți la fel pentru cât de mincinoși suntem, nici nu ar mai fi nevoie de coronavirus... s-ar împuțina populația într-un așa fel încât proprietarii de pompe funebre ar fi viitorii acționari la Real Madrid. Dumnezeu este bun. Există locuri în care nu poți intra îmbrăcat cum vrei, chiar în Drobeta Turnu-Severin este un astfel de restaurant (am înțeles că sunt mai puțin exigenți acum) dar știm bine că există locuri în care nu poți fi acceptat din cauza religiei, rasei, sexului, îmbrăcămintei, poziției sociale, studiilor ! Filtre puse cine știe de ce, dar ele sunt și dacă nu te încadrezi, nu ești primit. Isus a murit acum 2000 de ani pe o cruce pentru mine, măcar că nu eram în viață atunci, Isus a murit pentru tine deși evident că nu erai în viață atunci! A murit știind cât de răi vom fi, a murit știind că vom trăi ani de zile ignorându-L! Dumnezeu este bun pentru că noi nici pentru familie nu am fi în stare să ne sacrificăm, El a făcut un sacrificiu măcar că nu meritam dovedind prin aceasta că indiferent ce ai făcut sau ce faci, indiferent cine ai fost sau cine ești, indiferent ce spun alții despre tine, El te-a iubit și te iubește. Dumnezeu este bun !

Istoria ne învață că bunica Bisericii Ortodoxe (Biserica Bizantină) a fost subiect de râs și ironie pentru musulmani care căutau să invadeze ușor-ușor Europa. Au venit așadar musulmanii gata de răfuială dar până să-și scoată săbiile din teacă, și ei au rămas uimiți de bisericile creștine care venerau atât de mult icoanele și i-au acuzat pe creștini că și-au făcut idoli și se închină lor și nu lui Dumnezeu. Interesant este că abia după ce a fost semnalată problema din exterior, a început reforma în interior și astfel a apărut „Iconoclasmul” - pe de o parte catolicii nu au renunțat la icoane, pe de altă parte, în Estul Europei, în inima ortodoxiei se ardeau icoane și tablouri pe bandă rulantă. Ortodocșii au revenit la sentimente mai bune și au acceptat într-un final folosirea icoanelor din nou, deși indicațiile de atunci au rămas probabil scrise pe pereții catedralei Sofia din Istanbul, pentru că astăzi este evident că nu mai sunt respectate. Trist este că a fost nevoie tocmai de musulmani ca să se producă o reformă în creștinism, dar cumva este de înțeles... din interior nu se puteau naște gânduri împotriva practicilor bisericii pentru că viața era mai prețioasă decât o virtute de multe ori așa că oamenii nu au fost gata să plătească prețul. Astăzi icoanele nu mai sunt așa de mult la modă (mai ales că nu mai pot fi sărutate, cel puțin un timp) în schimb ne închinăm la oameni, la senzațional, la materiale video poate chiar materiale fotografice și o facem liniștiți, făcând din oameni și cazuri, idoli proaspeți - și oricât am căuta să o dăm la întors, am ajunge cu toții la aceeași concluzie într-un moment de profundă sinceritate. Sfinții din icoane erau pictați căci încă nu exista un magazin de electrocasnice pe atunci să iei un aparat foto cu funcție de filmare 4k. Icoanele în sine nu sunt rele, scopul lor inițial nu a fost rău și ferice de cine știe să le folosească pentru ceea ce au fost ele inițial concepute. Tot așa este și cu mijloacele audio-vizuale de astăzi, scopul lor inițial nu a fost rău, dar derapajul de la scopul inițial conduce la un fiasco cu aromă de creștinism. Bineînțeles că istoria nebăgată în seamă se întoarce sub altă formă în zilele noastre și cu siguranță vor fi multe entități care vor râde și vor ironiza (și pe bună dreptate) modul greșit de utilizare a artei în biserică. Menirea acestor idei nu este de a ataca direct sau indirect diferite practici din prezent ale unor biserici, ci mai degrabă menirea gândurilor este de a reflecta și a vedea dacă în biserica pe care o frecventezi există acest trend periculos de folosire a mijloacelor audio-vizuale într-un mod defectuos. Dacă depistezi o astfel de problemă, poți fi un erou producând o reformă din interior, neașteptând să vină cei din exterior râzând să-ți pună biserica pe gânduri. Poți admira o icoană pentru pictorul care a realizat-o, pentru imaginea în sine sau pentru conținutul din spatele imaginii. Când ai un interes atât ca producător cât și ca admirator altul decât venerarea lui Dumnezeu prin icoană, e o problemă...cam mare. În același fel, mijloacele audio-vizuale de astăzi folosite în și de biserici au o problemă sau nu în funcție de scopul lor onest și real.

Pe zi ce trece se simte o nerăbdare în societate și am o stranie presimțire că nu am fost singurul care s-a gândit să fie pe 16 mai în vârf de munte strigând poate un „Evrica!” care să se audă până în Wuhan. Cine se gândea că va trebui să meargă la brutărie cu ruleta după el măsurând 1,5 metri față de persoana care stă deja la coadă? Pozăm în victime, suferind de pe urma acestor măsuri de precauție sugerate dintr-un condei de consilieri prezidențiali, însă acum nu trăim decât distanțarea socială autorizată pentru că, de fel, noi am tot trăit distanțați social de-a lungul timpului. Ce mașină ai? A, nu ai? Ești sărac, nu poți sta cu mine la masă. Ce job ai? Poftim? Cureți toalete? Lasă-mi o carte de vizită, o să te chem și eu. Nu ești penticostal? Îmi pare rău, dar nu vorbesc cu păcătoși. Exemplele pot continua și ele nu desenează decât realitatea pre-pandemie în care fiecare ne-am distanțat într-un fel sau altul față de cei din jur. Subsemnatul este o excepție ? Nicidecum, eu însumi am făcut asta, cu voie sau fără voie și mi-aș dori să pot să îmi cer iertare de la fiecare față de care am greșit în felul acesta și dacă nu o fac, trage-mă de mânecă, vreau să vorbesc cu tine ! „Ce ușor este să fii creștin!” exclamează mulți care nu conștientizează profunzimea cuvintelor. Isus a zis: „Veniți la mine TOȚI cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă”. Am eu aceeași dragoste ca a lui Isus pentru toți? Am dat greș de multe ori arătând o lipsă de iubire față de cei care o meritau și față de cei care nu o meritau iar Isus (modelul perfect de urmat) cheamă la El pe toți indiferent cât L-au rănit. Privind la dragostea Lui, m-am tot întrebat pe unde mă situez eu raportat la adevăratul creștinism. Dar tu? Te numești creștin? Ce sentimente te cuprind dacă te gândești la mine? Distanțarea socială autorizată va dispărea cândva, dar cât timp nu vom rezolva tensiunile existente, bârfele, judecățile... vom rămâne în continuare distanțați social. Poate eu nu sunt un creștin așa bun ca tine, dar mă poți ajuta să fiu vorbind cu mine, corectându-mă dar dacă nu vorbești cu mine și vorbești despre mine cu alții, nu am cum să cresc. Există așadar o distanțiere socială sub diferite forme, dar nici una din ele nu este de natură cerească și nici una din ele nu o regăsim în trăirea Mântuitorului pe pământ. Însă, indiferent câtă respingere vom găsi în jur, la mai puțin de 1,5 metri distanță, chiar lângă noi, este și va fi Dumnezeu până ne vom da și ultima picătură de viață.