A cui viață ai atins-o astăzi cu vorbele tale? " Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădița aceea din lemn lăcuit, montată pe perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el. Apoi, am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era “Alo, Centrala” și nu era niciun lucru pe lumea asta pe care ea să nu-l stie. Alo, Centrala putea să-ți spună numărul oricui și, în plus, ora exacta. Experiența mea cu acest duh închis într-o sticlă a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu ma jucam la bancul de scule din pivniță, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă și nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat, până am ajuns la scară. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului și l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă și clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala”. “Mi-am rănit degetul” – m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audiență. “Mămica ta nu este acasa?”- urmă întrebarea. “Nu este nimeni acasă, în in afară de mine” – am bolborosit. “Îți curge sânge?” – m-a întrebat vocea… “Nu, ” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul si acuma mă doare tare rău!” “Poți să deschizi răcitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot. “Atunci, ia de acolo o bucățică de gheață și ține-o lipită de degețel!”, spuse vocea. După aceea am început să chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecția de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia. M-a ajutat și la matematică. Ea mi-a spus ca veverița, pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe și alune. A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat “Alo, Centrala” și i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat și a început să-mi spună lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniștească. Am întrebat-o, “De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos și aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârșească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”. Cred că ea mi-a înțeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, “Wayne, ține minte întotdeauna, că mai sunt și alte lumi în care se poate cânta!” Altădată, când am sunat la “Alo, Centrala!”... “Centrala” – mi-a răspuns vocea cunoscută. “Cum se scrie cuvântul fix?” – am întrebat-o. Toate astea se întâmplau într-un mic orășel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celălalt al țării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea. “Alo, Centrala” rămăsese in cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac același lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuința nouă. Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversații din copilărie m-a urmărit pretutindeni. Adesea, în momente de incertitudine și neputință, mi-am reamintit acea seninătate și acel sentiment de siguranță, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare, de înțelegătoare și bună la suflet trebuie să fi fost ea, ca să-și piardă atâta timp cu un mic băiețel ca mine. Dupa câțiva ani, am făcut iarăși drumul către vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numarul operatorului din orășelul nostru de baștină și am spus: ”Alo, Centrala!”. Miraculos, am auzit aceeasi voce joasă și clară, pe care o cunoșteam atât de bine. “Centrala.” Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunând: “Poți sa-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”. O pauză lungă... Apoi, vocea aceea catifelată mi-am răspuns: “Cred că degețelul tău s-a vindecat până acum.” Am râs. “Deci, tu ești, într-adevăr!” – i-am spus. “Mă-ntreb daca ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea”. “Iar eu mă-ntreb” – zise ea – “dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii și așteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…”. I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor și am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. “Cu plăcere!” – mi-a spus ea. “Întreabă de Sally!” M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la “Informații”. Am întrebat de Sally. “Sunteți un prieten?” – m-a întrebat. “Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”. “Îmi pare rău să-ți spun asta” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă.” Înainte de a apuca să agăț receptorul, mi-a spus: “Un minut! Ai spus că te cheamă Wayne?”. “Da” – i-am răspuns. “Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hârtie, în caz că ai să suni. Ți-l citesc”. Mesajul ei era: “Spune-i ca sunt și alte lumi în care se poate cânta! El va ști la ce mă refer.” I-am mulțumit și am atârnat receptorul. Știam la ce se referea Sally. MORALA Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva! A cui viață ai atins-o astăzi? Vocea ta, omule, este, de fapt, expresia de moment a stării afective a inimii tale, o expresie filtrată de minte, care este emisă pe buzele gurii tale. Corzile tale vocale vibrează în acord cu sentimentele/emoțiile care trăiesc în inima ta, iar cuvintele tale gândite, vorbite și/sau scrise sunt o amprentă pe care ființa ta o pune pe alte inimi. Păstrează tăcerea inimii, minții și gurii tale, când nu te simți influențat de IUBIRE, LUMINĂ, ARMONIE și BUNĂTATE, pentru că vocea ta poate să producă răni profunde, nevindecabile. Atinge viața semenilor tăi NUMAI pentru a face un bine, nu un rău! Și nu uita niciodată, omule, că tu poți să dăruiești cărămizile, prin vorbele tale grăite sau scrise, cu ajutorul cărora un alt om își poate clădi o viață fericită, cum poți să dăruiești și buldozerul cu ale cărui șenile poți distruge o viață deja cladită. N-ai vrea să fii distrugător, ci constructor!